Batalia pentru Normandia

Bătălia pentru Normandia a fost purtată în 1944 între forţele germane şi forţele Aliaţilor ca parte a celui de-al doilea război mondial. Numele de cod al invaziei aliate a fost Operaţiunea Overlord şi s-a desfăşurat între 6 iunie – 19 august 1944, când Aliaţii au traversat Sena, sau, după alţi autori, 25 august, când a fost eliberat Parisul. Debarcarea din Normandia rămâne până în zilele noastre cea mai mare operaţiune amfibie din istorie, care a implicat participarea a aproape trei milioane de soldaţi, care au traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia. Faza iniţială a Operaţiunii Overlord a purtat numele de cod Operaţiunea Neptun. În faza iniţială a invaziei, aliaţii au trebuit să pună ferm piciorul pe continent, obiectiv îndeplinit între 6 – 30 iunie.
Primele forţe aliate care au intrat în luptă în Normandia au fost din Canada, Regatul Unit şi Statele Unite. După primul val de invazie, au fost debarcate forţe substanţiale ale Franţei Libere şi Poloniei plus contingente mai mici din Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Olanda şi Norvegia.[4]
Invazia din Normandia a început cu acţiunile aeropurtate ale trupelor de paraşutişti şi ale infanteriei transportate cu planoare şi cu atacuri masive ale aviaţiei, artileriei navale, din noaptea de 5/6 iunie. În dimineaţa zilei de 6 iunie a fost declanşată acţiunea amfibie de debarcare pe plajele Normandiei. Forţele destinate acţiunii au început deplasarea în Ziua Z din porturile de pe coastele sudice ale Angliei, cel mai important dintre ele fiind Portsmouth. Bătălia din Normandia a continuat pentru mai mult de două luni, trecând prin fazele de stabilire, extindere a capetelor de pod şi mai apoi de eliberare a teritoriului Normandiei. Aceste acţiuni au dus la închiderea pungii de la Falaise şi la eliberarea Parisului la sfârşitul luni august 1944.
Bătălia din Normandia a fost descrisă de Adolf Hitler astfel: „În răsărit, imensitatea spaţiilor ne va .... permite o pierdere de teritoriu ... fără ca şansele de supravieţuire ale Germaniei să sufere o lovitură mortală. Nu e acelaşi lucru se întâmplă în occident! Dacă inamicul va avea succes aici ... vor urma consecinţe de proporţii uriaşe în foarte scurt timp”.

Preparativele aliate
După ce Germania a invadat Uniunea Sovietică, Armata Roşie a suportat greul luptelor împotriva Puterilor Axei pe frontul continental european. Într-o declaraţie comună cu Stalin, preşedintele SUA Franklin D. Roosevelt şi premierul britanic Winston Churchill au anunţat că s-a ajuns la un „consens deplin” în ceea ce priveşte nevoia urgentă de creare a unui al doilea front în Europa în 1942. Churchill i-a informat în mod neoficial pe sovietici printr-un memorandum înmânat lui Viaceslav Molotov că resursele necesare pentru invazie sunt insuficiente pentru declanşarea unei operaţiuni de amploare în cursul anului 1942.[6] Anunţul a avut efect, Hitler ordonând începerea de pregătiri pentru fortificarea coastei vestice a Atlanticului, în vederea respingerii unei invazii aliate.
Liderii britanici, în frunte cu premierul Churchill, doreau să evite atacurile frontale specifice primului război mondial, care provocaseră uriaşe pierderi umane. În schimb, Churchill şi şefii militarei britanici sprijineau atacurile comandourilor Direcţiei Operaţiunilor Speciale şi ale acţiunile mişcărilor naţionale de rezistenţă, în timp ce principalul efort de război al Aliaţilor occidentali ar fi trebuit să fie făcut în Marea Mediterană şi Italia, (care era considerat aliatul slab al Axei), ţintind Austria şi, mai departe, centrul Germaniei. O asemenea abordare a problemei oferea avantajul creării unei bariere, care ar fi limitat înaintarea sovietică în Europa. În schimb, americanii considerau că o abordare mult mai pragmatică era un atac pe calea cea mai scurtă dintre Germania şi principalele baze aliate din Regatul Unit. Americanii şi-au sprijinit cu foarte mare hotărâre punctul de vedere şi au lăsat foarte clar să se înţeleagă că soluţia debarcării pe coasta Atlanticului este singura pe care o vor spirjini. Până în 1944, au mai existat două porpuneri de acţiune, „Operaţiunea Sledgehammer (Barosul)” în 1942 şi „Operaţiunea Roundup (Atacul prin surprindere)” în 1943. Ultimul plan a fost adoptat şi dezvoltat sub numele de „Overlord (Suzeranul)”, dar declanşarea lui a fost amânată până în 1944.
Procesul de planificare a fost început în primele zile ale lunii martie 1943 de către „Şeful Statului Major al Comandantului Suprem Aliat” (COSSAC), generalul locotenent Frederick E. Morgan, secondat de adjunctul său american, generalul maior Ray Barker. Planul a fost adoptat şi adus la zi în ianuarie 1944 de „Cartierele Generale ale Forţelor Expediţionare Aliate” (SHAEF), conduse de generalul Dwight D. Eisenhower.
Raza mică de acţiune a avioanelor de vânătoare britanice, care acţionau de pe aerodrumurile din insulă, limitau foarte mult locaţiile posibile de debarcare amfibie. Mai mult, din punct de vedere geografic, numărul locaţiilor era redus la doar două: Pas de Calais şi coasta Normandiei. În vreme ce Pas de Calais asigura cea mai scurtă rută din Anglia până pe continentul european,[1], cele mai vaste şi joase plaje,[7][8] şi de asemenea cea mai scurtă cale terestră către Germania, era în schimb puternic fortificată şi apărată. Ca urmare, Aliaţii au ales Normandia ca zonă de declanşare a invaziei.
În parte datorită lecţiilor învăţate după raidul de la Dieppe de pe 19 august 1942, Aliaţii au decis să nu atace direct porturile franceze în primele faze ale debarcărilor. Debarcările masive pe un front foarte larg în Normandia ar fi permis ameninţarea simultană a mai multor porturi, în principal a Cherbourgului şi a a altora, aflate mai la vest, în Bretania, iar în scurtă vreme ar fi creat condiţiile necesare pentru au atac de amploare spre Paris şi mai departe spre graniţele Germaniei. Normandia avea o zonă de coastă mai slab fortificată şi în acelaşi timp era un punct strategic neşteptat de debarcare. Atacul executat în această zonă ar fi asigurat crearea confuziei şi debandadei în rândul forţelor germane. În noiembrie 1943,[2] generalul Eisenhower a fost numit Comandant Suprem al Forţei Expediţionare Aliate din Europa Occidentală. În ianuarie 1944, generalul britanic Bernard Montgomery a fost numit în funcţia de comandant al Grupului de Armate al 21-lea, care avea în subordine toate forţele terestre, şi a fost însărcinat cu dezvoltarea planului de invazie.[9]
În momentul numirii lui Mongomery la comandă, planul COSSAC propunea o debarcare amfibie a trei divizii şi transportarea pe calea aerului a două brigăzi. Montgomery a crescut rapid proporţiile planului iniţial de atac la cinci divizii debarcate prin acţiuni amfibii şi a trei divizii pe calea aerului, ceea ce a dus la cuprinderea în planurile debarcării şi a acţiunii de pe plaja Utah. (Mongomery ceruse la început atacul a patru divizii aeropurtate, dar capacitatea de transport limitată a făcut ca atacul să fie dat de numai trei divizii). În total, pentru Bătălia din Normandia aveau să fie destinate 47 de divizii: 19 britanice, 5 canadiene şi una poloneză sub comandă britanică şi 21 de divizii americane, plus o divizie franceză, în total 1.400.000 de soldaţi. Pe 7 aprilie şi 15 mai, Montgomery şi-a prezentat strategia de invazie la şcoala Sf. Paul din Londra. Mongomery prevedea o luptă de 90 de zile, în care timp aliaţii ar fi trebuit să atingă Sena, cu două flancuri care ar fi pivotat în jurul Caenului, cel britanic rotindu-se spre stânga, iar cel american spre dreapta.
La acţiunea amfibie aveau să participe cam 6.900 de vase, puse sub comanda amiralului Bertram Ramsay (care fusese implicat nemijlocit la debarcările din Africa de nord şi din Italia). Dintre acestea, peste 4.100 erau vase de desant. Pentru acoperirea aeriană a operaţiunii fusese constituită o forţă aeriană formată din 12.000 de aparate de zbor, aflată sub comanda mareşalului aerului Trafford Leigh-Mallory. Aceste aparate de zbor trebuiau să asigure sprijinirea din aer a debarcări, transportul paraşutiştilor în peste 1.000 de misiuni, lansarea a peste 10.000 tone de bombe în aproximatv 14.000 de misiuni.
Obiectivul primelor 40 de zile era cucerirea unei enclave, care să includă oraşele Caen şi Cherbourg. Cherbourgul era vizat în mod special pentru portul său cu ape adânci. Ar fi trebuit să urmeze atacuri care să străpungă apărarea germană şi să elibereze Bretania şi porturile de aici, plus o înaintare de aproximativ 190 km spre sud-vestul Parisului, de la Le Havre, prin Le Mans spre Tours, astfel încât, după 90 de zile, aliaţii să controleze zona mărginită de râurile Loara la sud şi Sena la nord-est.





Diversiunea
În lunile care au precedat invazia, Aliaţii au pus la punct o amplă acţiune de diversiune, „Operaţiunea Bodyguard”, concepută să-i convingă pe germani că zonele de debarcare sunt altele decât Normandia, ci mai degrabă Peninsula Balcanică, sau sudul Franţei. În săptămânile care au precedat invazia, pentru a-i convinge pe germani că principala zonă de invazie va fi Pas de Calais şi că o a doua zonă de invazie va fi Norvegia, Aliaţii au conceput un alt plan de diversiune, „Operaţiunea Fortitude”. Operaţiunea Fortitude Nord trebuia să-i convigă pe germani că Aliaţii aveau să debarce în Norvegia, iar Operaţiunea Fortitude Sud trebuia să-i convingă pe germani că atacul principal avea să fie dat în Pas de Calais. Obiectivul acestei operaţiuni de diversiune era acela de a bloca forţele germane departe de Normandia.
A fost creată o armată-fantomă – Grupul I de armate SUA („FUSAG”), localizată în sud-estul Angliei, pusă sub comanda generalilor Lesley J. McNair şi George S. Patton. Germanii au fost convinşi de existenţa acestei armate-fantomă cu ajutorul agenţilor dubli şi a traficului radio fals. Germanii aveau o reţea vastă de spioni care lucrau în Anglia. Din fericire pentru Aliaţi, toţi aceşti spioni fuseseră capturaţi. Spionii putuseră să opteze pentru cooperarea cu Aliaţii sau pedeapsa capitală. Cei mai mulţi au ales să coopereze şi astfel serviciile naziste de spionaj primeau rapoarte despre existenţa FUSAG şi preparativele aliate de debarcare în regiunea Pas de Calais. Pentru a adânci diversiunea, au fost create „tabere” din placaj, populate cu „autovehicule” şi „blindate” gonflabile, plasate în regiunile din apropierea porturilor din estul Angliei. Avioanele de recunoaştere germane au putut fotografia în voie aceste „concentrări de trupe”. În acelaşi timp, cele mai multe bombardamente navale aliate s-au concentrat în zona Pas de Calais, nu în regiunea Normandiei. La toate acestea s-a adăugat valul de mesaje radio din regiunea învecinată Pas de Calaisului, menită să-i inducă şi mai mult în eroare pe germani.
În sprijinul Operaţiunii Fortitude Nord, a fost concepută Operaţiunea Skye – o amplă activitate radio în nordul Scoţiei, menită să inducă analiştilor germani convingerea că se organizează o a doua debarcare în Norvegia. Pentru a face faţă acestei ameninţări trucate, germanii au păstrat în Norvegia numeroase trupe, care ar fi putut altfel fi folosite în Normandia.
Ultima parte a planului de diversiune a avut loc în noaptea de dinaintea invaziei: au fost lansate mai multe „regimente de paraşutişti” asupra oraşelor Le Havre şi Isigny, în fapt o armată formată din manechine îmbrăcate în uniforme militare. Aceste manechine i-a făcut pe germani să creadă că a fost lansată o nouă acţiune aeropurtată. Aceasta a blocat trupele necesare întăririi defensivei din Normandia într-o zonă depărtată de plajele pe care avea loc debarcarea reală. În aceeaşi noapte, două escadrile RAF au creat iluzia unui uriaş convoi naval care ar fi navigat spre Cap d'Antifer (15 mile maritime nord de Le Havre). Această acţiune a fost realizată prin lansarea precisă a unor fâşii metalice fine. Mulţimea de fâşii metalice lăsau să se vadă pe radarele germane un semnal care putea fi interpretat de operatori ca o flotă formată din nave mici care remorcau baloane de baraj.

Echipamente speciale
Unele dintre cele mai neobişnuite pregărtiri ale aliaţilor au inclus vehiculele armate special adaptate pentru asaltul amfibiu. Dezvoltate sub conducerea generalului maior Percy Hobart (cumnatul lui Montgomery), aceste vehicule (poreclite drăciile lui Hobart) includeau tancuri amfibii Duplex Drive Sherman, „crocodili” Churchill, blindate aruncătoare de flăcări, de distrugere a câmpurilor minate, tancuri-pod sau tancuri-cu-drum-bandă, destinate în special primelor ore ale debarcării. Aceste tancuri se puteau transforma rapid în blindate obişnuite, după demontarea dispozitivelor speciale. De asemenea, au mai fost concepute tancuri purtătoare de mortiere de calibru mare, pentru distrugerea cazematelor. Aceste vehicule au fost testate pe plajele din Yorkshire, Anglia. Cele mai multe „drăcii” au fost deservite de echipaje din Divizia a 79-a blindate, fiind detaşate pe lângă diferitele unităţi de desantare.
Inginerii militari au conceput două porturi prefabricate „Mulberry”, vitale pentru asigurarea aprovizionării Aliaţilor în primele săptămâni ale bătăliei, până la cucerirea unor porturi cu ape suficient de adânci. Pentru asigurarea combustibulului forţelor de invazie s-a conceput operaţiunea PLUTO (Pipe Line Under The Ocean – Petroduct sub ocean), o serie de conducte submarine prin care să fie pompat combustibil din Regatul Unit până pe plajele invaziei.

Repetiţii şi măsuri de securitate

Forţele aliate şi-au repetat rolurile desemnate pentru Ziua Z timp de mai multe luni înainte de declanşarea invaziei. Pe 28 aprilie 1944, la Devon, pe coasta sudică a Angliei, 749 de infanterişti şi marinari americani au fost ucişi de un vas torpilor german, care i-a surprins pe aliaţi în timpul unui astfel de exerciţiu.
Eficienţa operaţiunilor de diversiune a fost crescută de embargoul informaţional din Regatul Unit. Călătoriile din şi spre Statul Liber Irlandez au fost interzise, iar pătrunderea în regiunea de coastă a fost restricţionată. Ambasadele şi consulatele germane din ţările neutre au fost bombardate cu tot felul de informaţii greşite, sperându-se ca eventualele informaţii adevărate să treacă neobservate în valul de dezinformări.
În săptămânile de dinainte de invazie, serviciile de spionaj au constatat cu surpindere că în ziarul britanic Daily Telegraph, pe pagina de cuvinte încrucişate, au apărut numeroase cuvinte care erau nume de cod care aveau legătură cu debarcarea. Dacă la început MI-5 (serviciul de securitate) a crezut că este vorba de simple coincidenţe, când a apărut şi cuvântul mulberry au intrat în alertă. Creatorul careurilor, un profesor, a fost supus unui interogatoriu. Profesorul s-a dovedit nevinovat.
Până în Ziua Z s-au produs mai multe scurgeri de informaţii. La un moment dat, germanii au obţinut documente conţinând referinţe la Operaţiunea Overlord, dar detaliile erau insuficiente.[11] O altă scurgere a apărut în momentul în care generalul Charles de Gaulle, în timpul mesajului radio de după Ziua Z, a afirmat că debarcarea din Normandia este adevărata invazie. Această afirmaţie ar fi putut ruina întreaga operaţiune Fortitudine. Din fericire, germanii nu l-au crezut pe de Gaulle şi au aşteptat prea mult să acţioneze în Normandia împotriva Aliaţilor.

Planul aliat al invaziei

De la est la vest, trupele aliate erau dispuse astfel:

Sectorul britanic (Armata a II-a)
Divizia a 6-a aeropurtată trebuia transportată cu avioanele de paraşutişti şi planoare la est de râul Orne, pentru a proteja flancul stâng.
Brigada 1 servicii speciale (Comandourile 3, 4, şi 45) trebuia să debarce la Ouistreham în sectorul Queen Red (extrema stângă). În cadrul acestei brigăzi, luptau şi două subunităţi franceze.
Corpul I britanic, divizia a 3-a de infanterie şi brigada a 27-a de blindate trebuiau să debarce pe plaja Sword, de la Ouistreham la Lion-sur-Mer.
Comandoul nr. 41, parte a Brigăzii a 4-a servicii speciale, trebuia să debarce pe extrema dreaptă a plajei Sword.
Divizia a 3-a infanterie canadiană, brigada a 2-a blindată canadiană şi comandoul nr. 48 trebuiau să debarce pe plaja Juno, de la Saint-Aubin-sur-Mer la Courseulles-sur-Mer.
Comandoul nr. 46, parte a Brigăzii a 4-a servicii speciale, trebuia să debarce pe plaja Juno pentru a escalada dealurile de pe partea stângă a estuarului râului Orne, unde trebuia distrusă o baterie. Bateria s-a dovedit neînsemnată în timpul luptei, iar comandoul a fost păstrat în rezervă pentru Ziua Z+1.
Corpul al 30-lea britanic, divizia a 50-a infanterie şi brigada a 8-a de blindate trebuiau să debarce pe plaja Gold, de la Courseulles la Arromanches.
Comandoul nr. 47, parte a Brigăzii a 4-a servicii speciale, trebuia să debarce pe flancul vestic al Plajei Gold.
Divizia a 79 de blindate, dotată cu vehicule speciale, ("drăciile lui Hobart") pentru deminare, pentru salvare şi pentru asalt a fost distribuită de-a lungul plajelor anglo-canadiene.

Sectorul american (Armata I)


Corpul al 5-lea american, divizia I de infanterie şi divizia a 29-a de infanterie, trebuiau să debarce pe plaja Omaha, de la Sainte-Honorine-des-Pertes până la Vierville-sur-Mer.
Batalioanele al 2-lea şi al 5-lea de trupe de asalt trebuiau să debarce la Pointe du Hoc; batalionul al 5-lea a fost abătut spre plaja Omaha.
Corpul al 7-lea, divizia a 4-a şi regimentul al 359-lea al diviziei a 90-a trebuiau să debarce pe plaja Utah, în regiunile localităţilor Pouppeville şi La Madeleine.
Divizia a 101-a aeropurtată trebuia paraşutată în zona localităţii Vierville în sprijinul debarcărilor de pe plaja Utah.
Divizia a 82-a aeropurtată trebuia paraşutată în regiunea localităţii Sainte-Mère-Église, pentru a proteja flancul drept. Planul original prevedea paraşutarea mai spre vest, în centrul Peninsulei Cotentin, cu scopul protejării forţelor debarcate pe plaje şi asigurării interzicerii deplasării întăririlor germane spre zonele de debarcare. Planurile au fost schimbate mai târziu, zona de paraşutare fiind mult mai aproape de zonele de debarcare, datorita descoperirii prezenţei diviziei a 91-a de infanterie germană în zonă.

Preparativele navale


Flota de invazie a fost concepută ca fiind formată din 8 categorii diferite de nave. 6.938 de vase erau împărţite în 1.213 vase de război, 4.125 vase de transport (vase de debarcare) şi 1.600 vase de sprijin, dintre care unele erau vase comerciale neînarmate.
Comanda supremă a Forţei Navale Expediţionare Aliate era asigurată de amiralul Bertram Ramsay. Forţa navală a fost împărţită în două flote separate: cea vestică, sub comanda contraamiralului Alan G Kirk şi cea estică, sub comanda contraamiralului Philip Vian.
Navele de război asigurau protecţia transporturilor împotriva atacurilor navelor de suprafaţă, submarinelor şi aviaţiei inamice şi asigurau sprijinul trupelor prin bombardamente navale imediat înainte şi în timpul debarcării.

Nume de cod

Aliaţii au folosit o multitudine de nume de cod pentru diferitele operaţiuni ale invaziei. Overlord era numele destinat concentrării de trupe pe continent. Prima fază, de stabilire a unui cap de pod sigur, a fost codificat Neptune. După cum se poate afla din documentele expuse la Muzeul Zilei Z:[3]:

Citat :

„Forţele armate au folosit nume de cod pentru a se referi la operaţiunile militare. Operaţiunea Overlord a fost numele de cod pentru invazia în Europa de nord-vest. Faza de asalt a Operaţiunii Overlord a fost cunoscută ca Operaţiunea Neptun... Operaţiunea Neptun a început în Ziua Z (6 iunie 1944) şi s-a încheiat pe 30 iunie 1944. Până în acest moment, aliaţii au stabilit un punct de sprijin puternic în Normandia. Operaţiunea Overlord a fost începută în Ziua Z şi a continuat până când forţele aliate au traversat râul Sena pe 19 august 1944”.